E bine să se ştie că Baicea este cel mai bun chitarist de la noi. Şi nu mi-e jenă să afirm că omul ăsta întreţine cu Fender-ul o relaţie pe care numai la cei mari o putem depista.

Baicea a cîntat de plăcere cu diversi interpreţi şi instrumentişti jazz-rock. Fiind funcţionar al unei instituţii de stat, el nu şi-a pus problema în mod serios să devină muzician profesionist. A contat, cred, şi faptul că, la noi, nu se poate trăi din această profesie decât dacă accepţi să-ţi foloseşti talentul pentru a încânta diverse urechi clăpauge, la nunţi, botezuri, cumetrii sau înmormântări. Ca şi în profesiunea de scriitor, unde atiţia oameni talentaţi, autori de cărţi valoroase, trăiesc din ziaristică sau din expediente mai mult sau mai putin onora(n)te. 

Şi ca mulţi scriitori, George Baicea şi-a perfecţionat în singurătate stilul interpretativ pînă la un nivel de unde poate privi cu mîndrie în jur. Nefiind sub stresul vreunui contract sau al „cerinţelor pieţei“, el a putut să voiajeze printre curente diverse şi, aparent, contrapuse, de la blues la jazz-rock-progresiv. Lăsând la o parte „cârligele“ obişnuite fiecărui gen, ceea ce „ţine“ în prestaţiile chitaristice de pe cele şapte piese ale discului de faţă, ceea ce se simte de la prima la ultima vibraţie, este pofta de a cânta la acest instrument care a înnebunit atâtea generaţii. Baicea nu cântă la chitară – el vorbeşte cu ajutorul ei! Ca şi Jimi Hendrix, căruia îi aduce un omagiu în piesa nr. 5 (Blues la Prima Vedere), Baicea găseşte modalitatea ca, prin ciupituri, să scoată din corzile nemilos apăsate cuvinte ce n-au nevoie de traducere, fiind ele în limba universală a rockultorilor.